Despre ”a Dărui”

Miercuri, 8 decembrie, ora 10.oo. Microbuzul Fundației Serviciilor Sociale Bethany mă ”încarcă” pe mine, apoi pe Cristian Popescu. Suntem cinci persoane: de la Fundație o domnișoară, o doamnă, șoferul și noi doi. Acum ceva vreme am strâns aproape 1300 lei pentru copiii din Domnița 2. În primăvară școala din  periferia satului nu a funcționat. Ar fi fost greu să împărțim puținii bani la toți copiii  de acolo. Din toamnă școala s-a redeschis. 25 de copii de grădiniță și 22 de clasa I. Pachețelele așteptau cuminți în microbuz să ajungă în mâinile picilor. După trei sferturi de ceas de mers am părăsit asfaltul luând-o pe ulițele înguste și pline de noroi. Șoferul își făcea cruce. Găsim noi un cal la întoarcere să ne urce dealul (se îmbărbăta el). Am ajuns. Într-un fost grajd, de 5 pe 5 metri, era organizată școala din Domnița 2. Cei mici, de grădiniță, ne așteptau cu ochii mari. Ba chiar ne-au spus poezii și ne-au colindat. Au fost tare mirați să se recunoască în fotografiile 30×45 cm. care au făcut obiectul expoziției de la Moldova Mall atunci când am strâns banii și care acum erau ale lor. Am organizat în sala din vechea cocioabă o mini-expoziție  ad-hoc. Apoi le-am dat cadourile. Le-am lăsat și pe cele pentru colegii lor mai mari. Din clasa I. Amare clipe. România anului 2010. La școala din grajd. Cu noroiul până la genunchi pe ulițe. Am pornit-o îndărăt cu un gust amar. Înainte de asfaltul șoselei un deal cu noroiul aburind ne aștepta. Șoferul și-a luat vânt, pe la jumătatea dealului o duzină de oameni cu topoare sub braț se îndreptau către pădure. Bineînțeles mergând pe mijlocul drumului pe urmele de cauciucuri. Claxoane, accelerația la blană, o baltă… un mare fleoșc. Noroc că nu ne-am oprit. Vreo cinci băietani erau stropiți din cap până-n picioare de noroi. Pe urmele noastre. Am ajuns în oraș. Gustul amar persista în microbuz.

Mulțumim Bethany, Mulțumim Primăriei Municipiului Iași, Mulțumim Moldova Mall. Împreună am organizat expoziția, împreună am Dăruit o rază de speranță.